Pastila pentru inimii frânte nu există!

E 4 dimineața și eu nu pot să dorm. Demonii-mi cântă balade de iubire pribege...mă pierd. Help? Alo? Mă aude cineva? Vă rog, cineva, oricine, oricând...

Îmi simt gândurile pregătite să evadeze brutal din singurul loc în care s-au regăsit vreodată, mintea mea. Se simt ele însele acolo, cioburi fatale ale unei lumi moarte (deși nu a existat vreodată cu adevărat), întinse neputincioase pe covorul fericirii mele... Cu toate astea, orice cușcă, rămâne o închisoare. O limitare mentală. Ele nu vor asta, vor să fie libere.

Îmi simt capul gata să explodeze, visele-mi vibrează într-un ritm amețitor. Vreau o pastilă, dar când merg la farmacie și le spun farmacistelor "Mă doare inima, iar mintea mea e vie. Vrea să mă ajute. S-o las?" , ele se uită ciudat. Mă simt prost. Am spus ceva greșit? Oh, nu mă mai duc vreodată la farmacie.

Mă-ntind pe spate și-ncep să accept durerea. La urma urmei, încep să cred că nu există vreo pastilă pentru inimii frânte.

Același tavan monoton și gri, oare de ce nu mă surprinde? Întotdeauna stric tot ce se apropie de mine. Încep să mă gândesc la chestii. Chestii care-mi zdruncină sufletul peticit, jalnic și singuratic. Îl sfâșie, apoi lasă durerea să se-nfrupte din el. Când nu ești niciodată suficient de bun pentru cineva, oricine, toată lumea, fără să-ți dai seama, ființa ta întră într-o transă morbidă. Se zvârcolește, dar știe că n-are rost, abandonează.  Licăriri muribunde valsează timide spre cer, se pierd printre stele. 

Odată mi-a fost dezamăgit sufletul... Era atât de neputincios. Legat de lanțurile ruginite ale vieții se zvârcolea pe podeaua umedă și murdară a minții mele. Încearca să scape, așa că a trebuit să-l ard. În acea zi țipete pierdute-mi colindau palatul derăpănat al minții. Nu am avut de ales, voia să plece, să mă lase singură-n lumea asta perfidă.

Ziua aceea e de fapt acum și mâine și ieri. Dovadă-mi e cenușa ce se lasă spulberată de adierea perversă a vântului.