Pastila pentru inimii frânte nu există!

E 4 dimineața și eu nu pot să dorm. Demonii-mi cântă balade de iubire pribege...mă pierd. Help? Alo? Mă aude cineva? Vă rog, cineva, oricine, oricând...

Îmi simt gândurile pregătite să evadeze brutal din singurul loc în care s-au regăsit vreodată, mintea mea. Se simt ele însele acolo, cioburi fatale ale unei lumi moarte (deși nu a existat vreodată cu adevărat), întinse neputincioase pe covorul fericirii mele... Cu toate astea, orice cușcă, rămâne o închisoare. O limitare mentală. Ele nu vor asta, vor să fie libere.

Îmi simt capul gata să explodeze, visele-mi vibrează într-un ritm amețitor. Vreau o pastilă, dar când merg la farmacie și le spun farmacistelor "Mă doare inima, iar mintea mea e vie. Vrea să mă ajute. S-o las?" , ele se uită ciudat. Mă simt prost. Am spus ceva greșit? Oh, nu mă mai duc vreodată la farmacie.

Mă-ntind pe spate și-ncep să accept durerea. La urma urmei, încep să cred că nu există vreo pastilă pentru inimii frânte.

Același tavan monoton și gri, oare de ce nu mă surprinde? Întotdeauna stric tot ce se apropie de mine. Încep să mă gândesc la chestii. Chestii care-mi zdruncină sufletul peticit, jalnic și singuratic. Îl sfâșie, apoi lasă durerea să se-nfrupte din el. Când nu ești niciodată suficient de bun pentru cineva, oricine, toată lumea, fără să-ți dai seama, ființa ta întră într-o transă morbidă. Se zvârcolește, dar știe că n-are rost, abandonează.  Licăriri muribunde valsează timide spre cer, se pierd printre stele. 

Odată mi-a fost dezamăgit sufletul... Era atât de neputincios. Legat de lanțurile ruginite ale vieții se zvârcolea pe podeaua umedă și murdară a minții mele. Încearca să scape, așa că a trebuit să-l ard. În acea zi țipete pierdute-mi colindau palatul derăpănat al minții. Nu am avut de ales, voia să plece, să mă lase singură-n lumea asta perfidă.

Ziua aceea e de fapt acum și mâine și ieri. Dovadă-mi e cenușa ce se lasă spulberată de adierea perversă a vântului.

Conducerea Magilor- Terra

Unii profesori nu știu că avem și noi țeluri

Unii profesorii sunt de genul "Avem o singură oră pe săptămână și tu nu-mi reciți lecția despre sânge ca pe o poezie? Nerecunoscătoareo! Alți copii și-ar dori să fie în pielea ta, să stea pe scaunul acesta și să învețe fiecare detaliu absurd din materia mea. Cum îți permiți să-mi spui că ai avut trei teste, două ascultări și o carte de citit obligatoriu săptămâna aceasta, tu chiar nu ai rușine?". Da, așa este, o să mor proastă dacă nu știu ce beneficii a adus Edison lumii, cu toate că a furat majoritatea ideilor lui Nikola Tesla de care probabil nu ne veți spune vreodată. Ne învățați istoria și politică, dar când îl aduc în discuție pe Trump sau protestele din lume "mă uit prea mult la TV".

Sunt elevă la filologie și dacă nu știu formula metanului sunt etichetată o proastă. Desigur, ca avocat/polițist/jurnalist/scriitor/om de afaceri (etc), va fi rușinos să nu știu ecuațiile complicate de jumătate de pagină, dar sincer asta ține de opinii, iar opiniile nu se discută. 

Dacă mie îmi plac cărțile SF, articolele motivaționale, documentarele, serialele? Poate nu am învățat fiindcă am cedat tentației de a viziona ultimul episod din sezonul 5 din TWD sau poate am terminat de citit un roman de dragoste. Este ceva rău în asta? "Vei avea timp în vacanță pentru asta ", daa, sigur, însă în vacanța de vară primesc fisă de lectură cu 13 carți, 3 pagini de exerciții la matematică și încă multe alte cărți de citit la istorie. Oare chiar o să am timp? 

Trebuie să înțelegeți, dragi profesori, că oamenii și visele lor sunt diferite, nu există un tipar, nu ne plac aceleași lucruri. Nu suntem o turmă de elevi standard, suntem unici și avem țeluri mai mici sau mai mari, dar ne suntem datori NOUĂ să ni le îndeplinim.

Conducerea Magilor- Calea Lactee

          Doamna și domnul Vișiniu din galaxia Magilor, supranumită Împărăția fără-de-sfârșit a Luminilor erau foarte mândri că acum două săptămâni au câștigat alegerile pentru conducerea galaxiei. Cum nu sunt genul de persoane care să piardă timpul cu formalități au găsit repede o galaxie apropiată pentru a-și arăta inegalabilele calități de lideri și dorința de a evolua prin ajutorul dat altor forme de viață (sau cel puțin așa susțineau ei).
          - Ce spui de Calea Lactee? E cu câteva zeci de ani mai înapoiată decât noi și ar da bine în Interpresă (coordonată de îngerul Trăncăneală- o ființă sofisticată și mândră, căreia îi plăcea să știe toate detaliile picante despre evenimentele importante ale zilei chiar dacă trebuia să le smulgă cu forța de la bieții spiriduși, slugile Luminilor, cu abilitățile sale manipulative)- spuse Volter Vișiniu pe un ton energic, de parcă tocmai ar fi descoperit poțiunea nemuririi. Era un bărbat care punea mare preț pe aparențe, motiv pentru care avea un corp de revistă și pantofi albi imaculat cu toc pentru a ajunge l
a înălțimea considerată ideală de către designer-ul de la Interpresă în care avea, fără nicio incertitudine, încredere deplină. Cămașa albă foarte atent călcată și aranjată (pe jumătate băgată în pantaloni) dovedea clasicismul, rafinamentul și atenția acordată detaliilor. Cu toate că până atunci conducătorii Magilor au făcut eforturi pentru a înota în ape liniștite în primul an la conducere, dorința nestăvâlită de a-și arăta măreția a lui Volter Vișiniu nu a întârziat să apară, așa că fără a sta prea mult pe gânduri și-a pus croitorul personal să-i modeleze 12 nasturi. Fiecare nasture era însoțit de un simbol ce reprezenta "Cele 12 umbre" ale elfilor, fiecare cu puteri și aure aparte, eroice. Nasturii au fost cusuți pe cămașă special pentru acea ședință a Consiliului.
          - Non-Galacticii? Chiar vrei să ne încurcăm cu acei încuiați fără-de-magie? protesta cu un aer arțăgos doamna Bella Vișiniu-o femeie înaltă și suplă, îmbrăcată mereu în haine de culori deschise, pastelate, uneori ușor ridicole (just kidding, întotdeauna erau penibile).
          - Nu fii negativistă! Este șansa perfectă, imaginează-ți o întreagă galaxie creată pentru a ne sporii puterea. E, teoretic, simplu- argumentează riguros Volter Vișiniu.
          Acum galaxia-țintă stabilită într-un fel sau altul, pasul următor era să reunească Consiliul pentru a stabilii detaliile. Soții Vișiniu se așeză comod, impunător în capul ascuțit al mesei argintii triunghiulare alteptându-și "oaspeții".
          7:15, sala este plină. Volter Vișiniu cere un pahar cu o băutură ciudată roz așezată sistematic în dreptul mesei principale pe o măsuță mai mică (de mărimea spiridușilor), pe care o savurează creând un suspans terifiant în sufletul asociaților săi- politicieni dichisiți, cu mantii argintii (da, totul e argintiu aici) și discuri în culorile curcubeului pe post de ochii, în forme circulare care te putea hipnotiza în mai puțin de o secundă stelară dacă îi priveai direct.
          -Domnule președinte, suntem gata să începem ședința- recită în mod mecanic de trei ori pentru a se asigura că a fost auzită de toți participanții ședinței DMI (De-Maximă-Importanță) Fluffy, iepurașul din pluș al Departamentului de Administrare, cea mai bună secretară din Casa Magilor.
          Volter Vișiniu se ridică lent și sigur de sine, cu o expresie mulțumită pe chip, aruncându-i o privire rapidă soției sale, drept un acord de a începe.

Tinere, școala te vrea prost

Într-un sistem vechi și depășit învățăm tot despre toate și apoi ne mirăm că ne simțim ca niște idioți. Tocim, memorăm și argumentăm orice din toate domeniile- fiindcă acesta este răspunsul, corect? Nimic mai crud decât asta. Fiecare pesoană are propriul set de aptitudini și vise, nu ni le furați! Poate că studenții reprezintă 20% din populație acum, dar cu siguranță sunt 100% din viitor. Miniștrii educației, moșii obosiți și plictisiți, cred că au câștigat, însă nu ne cunosc, nu le pasă de noi și cu toate acestea își permit să ne țină 6-7 ore la școală, să ne supraîncarce programa și să ne silească să ne conformăm.

Desigur, matematica, chimia, istoria (etc)-toate sunt fascinante, dar ce fac dacă eu am talent doar la pictură și chiar fac bani din asta? Ce fac daca am o voce uimitoare, dar rămân repetentă fiindcă nu am când să învăț, deoarece nu am timp?

Dragilor, nimănui nu-i pasă de 16 materii, îi pasă de maxim 3-4, dar restul sunt inutile, oricum le uităm. Ar fi util să le facem spre exemplu o ora la două săptămâni (fără notare), așa poate am mai învăța ceva. Tocitul pentru un 10 e egal cu 0 dacă uiți peste o săptămână. Sistemul prețuiește notele, nu cunoștințele asimilate, deci suntem forțați să copiem. Sunt profil uman și te miri că îndrăznesc să copiez la chimie? Păcat, e problema ta.

Ai doar 10 la școală? Bravo ție, dar asta nu te face inteligent. Te face isteț din punct de vedere academic, însă cam aici se oprește totul. Nu spun că repetenții sunt geniile pământului, spun doar că notele nu-ți reflectă inteligența, ci cunoștințele. Școala te învață informații, dar nu să gândești, deși acesta ar trebui să fie scopul.

Cât despre prețuirea profesorilor- jale. Profesorii sunt oameni cu povești, mare parte impresionante, dar care își dau priceperea pe un salariu mai mic decât al lui Nea' Ion (muncitor în fabrică).
 E jalnic cât de puțin ne respectă eroii. Da, un profesor care vine în fața ta după cinci ore de somn și care te fascinează la ora sa (poate mai face si o glumă), e un erou. Dacă nu-i înțelegeți, nu-i disprețuiți, ei (dintre toți) ne vor binele cu adevărat. Sunt forțați să-și predea materia, dar unii chiar te pregătesc pentru viață cum nici nu realizezi. Nu e vina lor că sistemul e ignorant. O profesoară din Finlanda a spus "Suntem primii din lumea deoarece plătim profesorii ca și pe  doctori, personalizăm educația elevilor și le punem în valoare abilitățile. Nu dăm niciun test cu note cu ei până la vărsta de 16 ani.", cam mare diferența, nu?!

Dragă tată...

Dragă tată...

Tu ai fost si vei rămâne
Mereu o parte din mine
Care a fost fericită
Dar acum e veștejită

Tu ai fost si vei rămâne
Pentru mine-un mare nume
Un nume cu greutate
Pentru mine, mai aparte...
Care-i un om mare , de fapt
Ce e greu de egalat

Ai facut atâtea bune
Dar ai plecat de pe lume
Și-ai plecat acolo sus
Că soarele la apus

Tu de acolo nu mai vii
Nu-ți mai vezi ai tăi copii
Si nici pe a ta nevastă
Care te așteaptă acasă

Când boala in tine a dat
Puterea toată mi-a furat
Mi-a luat orice speranță
Care să-mi țină o nuanță

O nuanță de iubire
Mândrie și fericire

Chiar de ești acolo sus
Și speranța mea s-a dus
Niciodata n-am să uit
Cine de mic m-a crescut

Noi mereu te vom iubi
Și-n inima noasta vei fi
De unde nu vei pleca
Pana v-om descăleca

Chiar daca sus ai plecat
De tine nu am uitat
Nu vom uita niciodată
Fiindca ai fost al nostru tată

Poate ca de acolo sus
O să vezi ce am ajuns
Și-ti mai spun odată , tată
N-O SA TE UIT NICIODATA!

Autor:                  Vasi Ciocotiș

Vrei să fii un lup?

Lupii singuratici au natura la lăbuțele lor, își iau viața în proprile puteri și nu se opresc până când țelul lor nu e atins. Singurătatea este grea și decizia de a porni în căutarea succesului singur este chiar mai dificilă, dar este singura opțiune care merită. Această decizie poate că este cea mai dureroasă pe care ai luat-o până acum, însă dacă nu simți durere, cum vei știi că trăiești? Această alegere te conduce printr-o pădure întunecată și primejdioasă, nu va fi deloc o plimbare. Cu toate acestea este singura modalitate prin care tu devii puternic, prin care îți construiești un caracter pe care cei ce renunță din frică nu-l vor stăpâni niciodată. Nu-ți fie frică! Rămâi motivat și continuă să alergi, nu te opri. Nu te uita înapoi, uită-te în față- căci acolo este succesul.

Dacă dai tot ce poți și îți întreci mereu limitele, oamenii potriviți vor apărea în viața ta- acolo, doar pentru a te susține pe tine. Unul dintre scopurile lor va fi ca TU să reușești. Nu trebuie să fii singur mereu, dar nici nu sta cu cei ce vor ca DOAR EI să reușească. Ai calități și talente pe care doar câțiva le pot conștientiza și aprecia, luptă să le cultivi, luptă până ajungi la momentul în care vei rămâne surprins de ce ai realizat.

Cei ce nu au voința ta și trăiesc în frică vor încerca să te tragă în vizuina lor cu promisiuni viclene, aidoma vulpilor, dar tu ești un lup, să nu-i asculți! Să nu-i asculți indiferent cât de tare țipă! Te vor critica, să nu-ți pese! Nu îndrăzni sa-ți scazi standardele și visele doar ca să te placă majoritatea și să fii aceptat, tu meriți mai mult, poți face orice îți propui. 

Fii mereu flămând de viață, de cunoaștere, să-ți depășești limitele și condiția, entuziasmat să începi o nouă zi și arzând de nerăbdare să înveți lucruri noi. Obișnuiește-te șă fii selectiv în tot! Ai grijă cum îți folosești timpul, nu-l risipi. Nu-ți fie rușine să fii diferit, căci destinul tău e DOAR în mâinele tale. Dacă tu nu crezi în tine, cine să creadă? Oamenii care cred în tine cu adevărat vor apărea mai târziu în viața ta. Urmează-ți țelurile și vânează-le cu asprime. Caută să devii autorul propriei tale realități.

Închidem frânturi de viață

Admir atât de mult copiii mici, ei au deja ceva după care toți tânjim, și cu toate acestea în inocența lor nici măcar nu realizează asta. Când te-au trezit ultima data prietenii cu bulgări de zăpadă în geam și ai plecat cu ei la săniuș până tărziu în noapte? Scuză-mă, acum îți dă un sms și vă vedeți în Pub că doar e frig afară. Când ai petrecut ultima oară CONȘTIENT până dimineața? Dacă nu e vreo sărbătoare sau zi națională cu siguranță aceste frănturi de momente îți sunt străine. În timpul zilelor în care lucrezi opt-doisprezece ore pe zi și vii acasă extenuat, mai ai tu oare starea necesară să te relaxezi cu adevărat? Nu, stai câteva ore pe rețelele de socializare și adormi, iar a doua zi te găsește la fel de obosit. Toată această rutină îți fură esența vieții pe zi ce trece și tu devii tot mai neliniștit, neîmplinit și fără speranță. Te simți încarcerat, culmea e că hoții închid victimele, nu invers. Îi marginalizăm pe cei smintiți și îi elogiem pe cei inteligenți. Râdem de cei care se uită la o floare și zâmbesc, cei care vorbesc cu animalele lor de companie pe stradă, cei care te salută frumos dimineața (deși nu te cunosc și nu-i cunoști), cei care te așteaptă în căminele lor sau în centre "de specialitate" ca pe un oaspete mult așteptat cu o bucurie incomensurabilă... Îi considerăm periculoși sau proști și îi închidem, ei nu sunt ca noi. Ne distanțăm în mod brutal de ei până când sufletul lor arzând se face cenușă- moment în care devin persoane reci. Ajung să urască oamenii și să-și "deschidă ochii".

Confuzia se naște din cenușă și rezultă panică, haos. Cel care te-a salutat cu zâmbetul pe buze dimineața aceasta, da, cel îmbrăcat "ciudat" și nu prea înzestrat fizic, ai râs de el, nu-i așa? Te-ai amuzat teribil de speranța lui firavă și inocentă că ar putea să-l iubească și pe el cineva? Dorința lui de afecțiune pe care tu ai sfâșiat-o cu o brutalitate 

sublimă. L-ai făcut să urască totul, să se urască pe el însuși, te-ai transformat într-o teroare zâmbitoare. Ai trecut pe lângă el ca o furtună devastatoare pentru inima sa.

Au trecut ceva ani, tu te mulțumești să ai câte un partener la câteva săptămâni, dar te simți atât de singură... Pe el l-ai ruinat în acel moment și i-a luat mult să-și vindece rănile, să-și regăsească fericirea de a trăi, dar a reușit. A avut mereu acea inocență fatală și oarecum prostească de care ți-e ție acum atât de frică. Visele lui s-au îndeplinit, are o familie fericită și iubitoare, e acceptat pentru ceea ce este, însă tu te vinzi pentru puțină atenție. Vrei, speri la o iubire adevărată și sinceră, dar cele ca tine au parte doar de atenție cu beneficii. Colinzi seară de seară cluburile și cauți cu disperare dragostea, ironic. Cine e cel smintit acum?!

Dacă eu..., poate ea...

Ascultă asta în timp ce citești

Simțeam nevoia să plâng, lacrimile calde îmi dădeau o senzație ciudată în timp ce se strecurau timide pe lângă ochii obosiți și iritați. De ce mă simțeam așa? De ce trebuia să suport tot chinul ce-mi apăsa ca un pietroi inima? Din cea mai puternică și vibrantă lumină, într-un pietroi banal, doare. Trebuia să fiu puternic, trebuia să rezist cumva. Trebuia să nu mai pun la suflet tot ce mi se spune, căci în ultimă instanță pleacă, iar inima mea se izbește de realitate. Îmi promisesem că mă voi schimba, dar în agonia mea nu mai știam dacă în bine sau în rău... Singurul lucru de care eram foarte sigur era că trebuie să aibă loc o schimbare în mine, altfel aș fi fost luat iar peste picior de către toți cei care au mai multă voință decât mine, cei ce au curajul să spună tot fără resentimente m-ar fi doborât zâmbind.

Am riscat. Am riscat o prietenie de șase ani cu o persoană fără de care m-aș pierde pe mine. Am căutat-o trei zile fără a reuși să dau de ea... Toate mesajele și apelurile mele erau în zadar, ea tot nu răspundea. Timpul trecea greu, iar eu mă simțeam tot mai pierdut, nu mai știam ce să fac. Când în sfărșit mi-a răspuns am simțit o durere acută ce-mi zdrobea încet sufletul, simțeam asta și fizic parcă. Cât de intens te poate durea sufletul ca să te doară și corpul?! Îmi tăiase respirația. Persoana fără de care nu mai puteam să fiu același, care m-a ajutat să trec peste orice problemă, lângă care am stat atâția ani m-a renegat. Sufletul îmi era sfășiat de fiarele disperării... Tot ce am clădit împreună s-a diluat ca zahărul în pahar. Mâinile îmi tremurau, simțeam cum ochii mi se lasă pradă lacrimilor. Îmi cădeau pe ecranul telefonului, mă uitam pierdut fără să pot face ceva, mă paralizase. Mi-era greu să răspund, nu știam ce aș putea să mai spun. Nu știam motivul pentru care mi-a trimis acel mesaj, nu îmi puteam imagina că ea ar fi putut vreodată să mă facă să sufăr și să-mi pierd ambiția de a continua să-i fiu alături. Era persoana care îmi dădea putere să le fiu alături oamenilor din viața mea, cea care mă făcea mereu să zâmbesc atunci când totul părea să meargă prost. Și totuși, am distrus-o, m-a distrus. Nepăsarea e fatală.

Nu i-am acordat atenția pe care o merita deplin din partea mea fără dar și poate. Eu eram cel care trebuia să-i fiu alături pentru totdeauna, nu altcineva. Însă prin comportamentul devastator de care am dat dovadă, am fost izbit în altă direcție- cea a singurătății, căci orice fără ea era singurătate. Doar ea mă putea vindeca, dar ea plecase de mult...  I-am cerut niște explicații, nu s-a sfiit să mi le dea și pentru asta am un oarecare respect aparte pentru ea.
       - Tu chiar nu-ți dai seama cum m-ai tratat? M-ai dat mereu la o parte de lângă tine, m-ai pus pe locul doi în ultima vreme. Nu ți-a păsat, acum te miri că ne-am distanțat? răspunse ea...
Singur printre miile de suflete din orașul meu care simt căldura altei persoane, căldura sufletească de care are nevoie toată lumea, dar zbuciumul singurătății mă trântise la realitate, mă acapara în totalitate- în toată ființa mea. Singurătatea nu este când nu avem pe nimeni, ci când suntem înconjurați de oameni, oameni goi și suflete reci. Chiar și cel mai puternic om pe care vi-l puteți imagina este înfrânt în cele din urmă de timp, de sentimente, de dorințe, de instincte, de singurătate. Și ce fericire iluzorie poate fi mai crudă decât cea în care nu te mai simți singur în pustiu?! Am învățat cu timpul să îmbrațișez când sufletul îmi spune și să iubesc necondiționat, dacă mai contează...


Autori: Roly Rolly                       Mirela Granger

O decizie poate schimba totul

Ascultă asta în timp ce citești

Știi sentimentul acela când crezi că totul s-a terminat, deși încă nu a început pentru tine? Te privești în oglindă, vezi doar dezamăgire. Nu ești fiica perfectă, cea mai bună elevă și vezi cum visele tale se destramă pe zi ce trece. Sunt precum un cristal, îl ai pentru o secundă în mână, dar doar pentru a-ți da șansa să guști din agonia pierderii lui. Îl cauți, deși știi că nu o să mai fie vreodată la fel.

Revii în oglindă, ce vezi? Neîmplinire, tristețe, anxietate. Simți că ai atât de multe să spui, simți cum ți se sfâșie sufletul de durere uneori, căci nimeni nu te ascultă cu adevărat. Tu nu te folosești de alții ca de un mijloc de scăpare, tu îi iubești de la distanță. Orice apropiere ar putea fi fatală inimii tale. Dacă te rănesc? Doar așa fac oamenii, nu riști. Stai toată ziua singură în camera ta și te gândești că ei nu vor putea niciodată să înțeleagă cum te simți- nu pentru că nu ar simți cum, ci pentru că nu ai știi să explici. Când ești singură te gândești la chestii. Chestii care îți invadeaza mintea și te trântește la pământ. Îți amintești de oamenii care au promis că vor fi acolo, dar nu sunt. Simți durerea și începi să plângi, lacrimile îți ascut simțurile și nu te mai poți opri. Îți dorești atât de mult să fie -acel cineva- acum, aici. Să nu-l fii pierdut vreodată, dar știi că nu se poate- plângi mai tare...

Te simți copleșit, atât de multe așteptări..., iar tu nu ești în stare de nimic. Îți pui întrebări care-ți fac inima să pulseze într-un ritm epuizant, te simți atât de obosit. Când zbuciumul minții tale se liniștește, simți cum îți paralizează mintea și o întrebare spontană îți colindă gândurile pustiite, îți dă târcoale ca o vulpe șireată, care știi că nu se va îndupleca în fața sentimentelor tale frânte- îngenuncheate în fața ei. Întrebarea este "Cum mă simt?"...

Medicamentația te însănătoșește când ai o boală de natură chimică, nu?! Și deși chiar și depresia are această latură, cum se presupune că ar putea fi cineva vindecat de o boală psihică prin antidepresive? Acestea îl pot cel mult menține la același nivel sau ajuta pe moment.Depresia este rădăcina fericirii. Mulți oameni nu ar fi reușit vreodată să ajungă cine sunt fără această experientă, căci cine nu cunoaște răul- nu ar putea gusta binele. Fără nici o incertitudine oamenii depresivi sunt precum o rocă. Sunt distruși, neuniformi în exteriorul ființei lor, dar au o comoară înăuntru. Când devin conștienți de această comoară, totul se schimbă. Ei încearcă tratamente după tratamente și diferite terapii mereu, asta numesc eu perseverență. În mod inconștient speranța că vor reuși să se facă bine, că iubesc și că se vor putea simți iubiți  nu a dispărut în timp, ci din contră- a înflorit. Speranța este cea mai letală armă și cea mai bună terapie. Încearcă să înțelegi că ceea ce gândești în mod constant, devii. Dacă tu te simți urât, inutil, trist, neîmplinit nu înseamnă neaparat că ești, doar că odată înrădăcinată această perspectivă asupra lumii în mintea ta- devine colivia ta, realitatea ta. Viitorul este format din alegeri. Alegerile pe care le faci acum. Nu amâna, amânările duc la alte amânări.

Schimbarea vieții, în ultimă instanță, nu depinde de a vrea ceva, ci de ceea ce ești dispus să faci pentru a obține acel ceva. Dacă vrei fericire, nu o căuta înafara sufletului tău, ci dezgolește-ți fericirea lăuntrică.

Unitate în diversitate

În anul 1640 în Anglia a avut loc un război civil sângeros între susținătorii regelui (cavalerii) și tabăra parlamentară ("capetele rotunde"), după ceva vreme în sânul coloniilor americane se putea remarca numărul exorbitant al sclavilor negri și atunci încă o dată în istorie drepturile omului au fost încălcate. S-au restabilit legile, reetichetat și acum sunt iar încălcate, doar că sub altă copertă (de data aceasta mai comercială).

Omul a fost înaintea doctrinei, însă dorința indiscutabilă a acestuia pentru siguranță l-a făcut să "nască" una. Nu doctrina a inventat omul, însă doctrina poate modela sau deforma, dacă te supradozezi. Credințele religioase în loc să apropie oamenii, i-a dezbinat, i-a aruncat cu nonșalanță și tact la poli opuși, i-a făcut să creadă că sunt diferiți pe baza aparențelor și credințelor cu care s-au asociat. Religia îți impune într-o oarecare măsură- o limită. În exces îți poate limita modul de a gândi și de a precepe realitatea. Este otrăvitor să credem că deținem adevărul absolut, că doar noi avem dreptate și facem ceea ce e corect, iar toți ceilalți greșesc. 

Conceptul de "unitate în diversitate"este foarte mult tratat în cultură și în sociolingvistică și se referă la ideea că faptul de a fi diferiți este de bine, este util și chiar recomandat. O unitate în care cooperăm pentru binele tuturor fiind idealul. Poți să atribui un ideal unei idei, unui concept, dar nu atribui niciodată un ideal unei ființe. Să nu-i dai dreptate lui Elekes Levente care susține că "atunci când cazi într-o groapă, scopul nu e să te ferești data viitoare, ci să o astupi ca generațiile noi să se poate plimba liniștite fără să își rupă picioarele"? Poate că el nu știe că în viață trebuie să faci ceva pentru TINE, că restul se descurcă. Ție să-ți fie bine, apoi orice altceva nu e treaba ta. Conform ideii acestui strălucit tânăr- arunci gunoiul (că doar nu tu trebuie să-l strângi), plătești taxe ca altcineva să-l curețe pentru tine, cel ce curăță gunoiul adoptă aceiași atitudine ca și tine și luptă pentru binele personal, apoi te plângi din cauza poluării și a unui oraș murdar. Pe deasupra, te plângi și de creșterea taxelor pentru salubrizare. E mai ușor să previi o boală decât să o vindeci, dar cine sunt eu să vorbesc?!

Fiecare persoană este specială în felul său- are calități și defecte, puncte forte și slăbiciuni, păreri, idealuri- și comparând, de fapt, ucizi Spiritul ființei acelui om. Nu va putea niciodata înțelege la fel de bine arta în comparație cu vecinul de la etajul doi, dar se pricepe foarte bine să scrie. Prietena ta nu a știut niciodată să gătească, dar are simțul umorului foarte dezvoltat ( și exemplele pot continua la nesfârșit). Fiecare ființă are un anumit tip de inteligență, prin urmare este o adevărată cruzime spirituală să supui pe cineva unei etichete sau unui concept, unei idei. 

Concluzia este că toți, indiferent de rasă/sex/orientare religioasă/orientare sexuală/mediu de viață/regim alimentar etc, suntem CINEVA. În cartea "Minunea" de Pallacio, copilul diform ce este văzut ca o "ciumă" în școala în care merge spune la un moment dat că fiecare om merită să fie aplaudat în picioare dintr-un motiv sau altul. Scopul este să aducem o valoare lumii în care trăim.

Zi după zi

Știți tipul acela de persoane care intră în relații, își fac partenerele să îi iubească, le oferă flori și ciocolată cu lapte, spun senin din 5 în 5 minute "te iubesc", că ele sunt singurele din viața lor (cele mai frumoase, cele mai atrăgătoare etc)? Cum ei știu că nu poți avea fără să dai, dau doar puțin- se prefac că dau mult si smulg totul de la celălalt. Genul care stau jumătate de oră dimineața în baie să-și facă părul cu gel de 90 de lei, își pun ceasul ce a costat un sfert din salariul mamei și adidașii Nike cât încă un sfert, urcă în autobuzul arhiplin și se așează pe ultimul loc rămas liber ignorând o tânără însărcinată ce încearcă să-și croiască drum spre ei. Cui îi pasă,corect?!

Nu-și dau seama cât de norocoși sunt... Se oprește autobuzul vechi, înghețat și cu roțile distruse de sarea de pe stradă, cu geamurile murdare și aburite puțin parcă, deși îți poți vedea aburii ieșind din gură când respiri în interiorul autobuzului, rezemat de scaunul uzat și decolorat. Îți suni colegii la 7:50, nu ai chef să o vezi iar pe "profa aia" de geografie- oricum știi că nu-ți pune absență. Ești foarte rebel să fugi doar din fața oamenilor buni, răbdători ce își dau timpul și priceperea pentru un salariu de nimic pentru ca TU să fii educat. Prefer să cred că ei încearcă să ne educe, nu să ne instruiască, dar până la urmă o faptă devine obicei, iar obiceiul caracter. "Ce vină au ei că părinții tăi s-au descurcat mai bine?" (așa cum suține Tudor Chirilă) Tu ai jeans cu aspect uzat cumpărați din centrul orașului, cămașă albă și un pulover negru, că doar trebuie să impui respect, să te simți important. Chiulești prima oră , mergi la cafea cu prietenii tăi, fumezi ceva țigări, dar nu oricum, cu mentă. Printr-o neinspirată circumstanță ajungi cu cinci minute înaintea pauzei. Mergi în spatele școlii să mai fumezi ceva, doar nu ești prost să intri și să fii atent măcar două minute. La ora "profei ăleia"? Fii serios. Ne respectăm sau ce?! Mai este un minut și se sună, te grăbești să intri în școală. O brunetă înaltă din fața ta îți ține ușa, ești irezistibil. Ești mândru, vrei să o abordezi, dar apoi vezi că de fapt îi ținea ușa prietenei ei. În fine, oricum nu era pentru tine. Ajungi în fața clasei și te reazemi de caloriferul rupt și vechi, cu o nuanță de alb ce lasă de dorit, îți pui mâinile în buzunar și aștepți nonșalant să iasă cineva. Trece un minut din pauză, nimeni nu iese. Cum să te pună să aștepți?! Incredibili oamenii aceștia...exagerează. Mai trec două minute și intri, nu de alta, dar pe hol e frig și curiozitatea te macină prea tare. Colegii tăi dau test, ce ignoranți, nu-și dau seama că tocmai ai intrat? Își ridică toți privirile și așteaptă următoarea ta reacție . Profesoara te întreabă unde ai fost, minți că ai adormit cu atât de mult șarm încât aproape și eu te-am crezut, aproape. Te întreabă cu o voce tremurândă pe a cărei intensitate și-a pus vârsta amprenta, dar neobișnuit de calmă și caldă dacă ți-ai învățat. Cum îndrăznește să te întrebe așa ceva în pauză? Dar ai totul sub control, îți pui capul în pământ și cu o falsă, sincer iritantă sfială o rogi să te asculte ora viitoare la care știi
deja că nu vei veni. Acceptă, strănge lucrările, salută clasa și pleacă.

Te arunci pe scaunul de la catedră, îți conectezi smartphone-ul de ultimă generație la boxe și îți continui distracția. Mai stai 10 minute din ora următoare fiindcă profesorul întârzie, e normal. E dreptul tău, doar ți-a fost luată pauza. Ce oamenii... Că doar nu vii la școală să înveți, nu ești prost. Faci pe glumețul, îți amuzi colegii și-ți bați joc de tocilara clasei. Ce fată fără viitor, chiar nu-și dă seama că nici nu se compară cu tine sau prietena ta care e încă la cafea fiindcă nu avea chef de a doua oră? Dar tu ești o persoană educată, nu-ți pui mintea.

Trec orele și vrei să te vezi cu iubi. O aștepți în colțul străzii și o vezi cu altul, ce nerecunoscătoare. Nu știe ce pierde. În fine, nu te deranjezi să te desparți de ea, o suni pe tipa drăguță cu care obișnuiești să mai ieși când iubi nu poate. Ieșiți, vă petreceți cam două ore împreună, apoi te îmbraci și pleci cât ea încă doarme. Începi să crezi că poate fosta ta prietenă te-a înșelat fiindcă acum două luni a aflat de fata cu care ești, ba chiar îți trece prin cap ideea că băiatul acela îi oferă iubirea, atenția și respectul după care tânjea atât de mult, dar îți trece repede.

O șansă la o generație

Se spune că viața merită trăită din plin, atunci de ce nimeni nu trăiește cu adevărat? Aceleași fețe posomorâte și obosite, extenuate de propria lor percepție asupra realității, a vieții, prefăcându-se că simt... Cât de îngrozitoare poate fi o asemenea situație. Cum poate cineva să trăiască în acest mod? A, da, cum am spus, nu o fac. Ei respiră pentru că trebuie, au nevoie de asta. Dorm fiindcă trebuie, merg la școală fiindcă trebuie, își fac temele deoarece trebuie, merg la serviciu pentru că trebuie și lista poate continua la nesfârșit. Respiră cu nonșalantă, e normal să respiri, nu? ! Dacă nu respiri, mori. Și totuși sunt atât de multe persoane care respiră, deși nu trăiesc. Respiră, deși sufletul lor e pe moarte. Este amuzant cum cineva care minte ajunge popular, iar oricine spune adevărul e luat de nebun. Tragi-comedie de fapt. Poate acesta este motivul pentru care mă simt atât de singură uneori. Oamenii se luptă între ei de secole pentru a-și dovedi teoriile proprii în privința etnogenezei lumii spre exemplu, recurg la a face atrocități și de a schimba regimuri politice în numele Domnului și stârnesc războaie, de pe urma cărora singurii beneficiari vor fi cei ce știu cum să se folosească de datoriile oamenilor pentru a-și apăra propriile credințe și propriul ego. Pacea nu aduce profit. Sclavii moderni nu poartă lanțuri, ci cărți de credit. Cum ar fi dacă în loc să ne luptăm pe teorii despre cine sau ce a creat lumea, să ne luptăm împotriva celor ce o distrug?
Uneori, cele mai iluminate minți, nu se evidențiază în testele standard de inteligență, pentru că nu au o inteligență standard. De ce încercați să ne epuizați cu șase-șapte ore pe zi la școală învățând în 12 ani peste 16 materii? De ce nu ne lăsați să ne urmăm propriile vise și să studiem ceea ce ne dorim și ne împlinește? A, da, voi nu vreți inovație și fericire, voi vreți marionete ademenite de promisiunea siguranței care se destramă chiar sub ochii noștri zilnic prin crize de șomaj ș.a.m.d. Voi, nu profesorii și nici părinții, cei pe care noi v-am ales, încercați să ne vindeți un alt fel de fericire, puneți și un preț pe ea. Când cumperi, ești stabilit la casa ta și ai un job bine plătit ești fericit, corect? Nu mai contează ce prostie care nu valorează nici măcar un bănuț cumperi, important este să cumperi. Altfel, cum să fii fericit? Cel mai grav este că, așa cum susține și George Orwell, atât timp cât noi v-am ales nu suntem victime, ci complici. Marionetele respectă regulile și legile (ca și în vremea coloniilor americane "regulile sunt făcute și aplicate pentru binele tuturor", o etichetă ieftină ce continuă să ne ia drepturile. Coloniile au realizat asta și au devenit independente de Coroană, noi când vom realiza? Chiar e nevoie să ne ajungă cuțitul la os ca să luăm o decizie? Nimeni nu vede în ce ne afundăm?), se mulțumesc cu cât au și nu creează multe probleme. Muncesc până la bătrânețe, unde aceasta îi găsește nefericiți, nesănătoși și epuizați psihic și fizic sperând că măcar copii lor vor reuși. Șansa schimbării e o dată la o generație, oare de ce toți speră ca schimbarea va veni de la altcineva? Mulți trăiesc, muncesc mai mult de jumătate de viață, învață lucruri pe care oricum le-au uitat si care nu îi fac fericiți și așa toată viața lor e risipită, mor. Grav este că mor triști și neîmpliniți, întrebându-se mereu "ce s-ar fi întâmplat dacă?". Este greu să te schimbi pe tine și mentalitatea ta, dar aceasta este adevărata schimbare.
Dacă vrei să știi care-ți sunt prietenii, nu-ți fie frică să spui adevărul. S-ar putea să rămâi singur, dar unele valori nu cresc în fiecare grădină. Un trandafir e special, țepii lui te înțeapă când vrei să-l rupi, dar buruienile nu-l înăbușește. Să plantezi doi trandafiri în aceiași grădină e divin; să cunoști pe cineva care să te înțeleagă e un alt fel de intimitate. Mulți maci se cred trandafiri, dar tu nu-i asculta.