Simțeam nevoia să plâng, lacrimile calde îmi dădeau o senzație ciudată în timp ce se strecurau timide pe lângă ochii obosiți și iritați. De ce mă simțeam așa? De ce trebuia să suport tot chinul ce-mi apăsa ca un pietroi inima? Din cea mai puternică și vibrantă lumină, într-un pietroi banal, doare. Trebuia să fiu puternic, trebuia să rezist cumva. Trebuia să nu mai pun la suflet tot ce mi se spune, căci în ultimă instanță pleacă, iar inima mea se izbește de realitate. Îmi promisesem că mă voi schimba, dar în agonia mea nu mai știam dacă în bine sau în rău... Singurul lucru de care eram foarte sigur era că trebuie să aibă loc o schimbare în mine, altfel aș fi fost luat iar peste picior de către toți cei care au mai multă voință decât mine, cei ce au curajul să spună tot fără resentimente m-ar fi doborât zâmbind.
Am riscat. Am riscat o prietenie de șase ani cu o persoană fără de care m-aș pierde pe mine. Am căutat-o trei zile fără a reuși să dau de ea... Toate mesajele și apelurile mele erau în zadar, ea tot nu răspundea. Timpul trecea greu, iar eu mă simțeam tot mai pierdut, nu mai știam ce să fac. Când în sfărșit mi-a răspuns am simțit o durere acută ce-mi zdrobea încet sufletul, simțeam asta și fizic parcă. Cât de intens te poate durea sufletul ca să te doară și corpul?! Îmi tăiase respirația. Persoana fără de care nu mai puteam să fiu același, care m-a ajutat să trec peste orice problemă, lângă care am stat atâția ani m-a renegat. Sufletul îmi era sfășiat de fiarele disperării... Tot ce am clădit împreună s-a diluat ca zahărul în pahar. Mâinile îmi tremurau, simțeam cum ochii mi se lasă pradă lacrimilor. Îmi cădeau pe ecranul telefonului, mă uitam pierdut fără să pot face ceva, mă paralizase. Mi-era greu să răspund, nu știam ce aș putea să mai spun. Nu știam motivul pentru care mi-a trimis acel mesaj, nu îmi puteam imagina că ea ar fi putut vreodată să mă facă să sufăr și să-mi pierd ambiția de a continua să-i fiu alături. Era persoana care îmi dădea putere să le fiu alături oamenilor din viața mea, cea care mă făcea mereu să zâmbesc atunci când totul părea să meargă prost. Și totuși, am distrus-o, m-a distrus. Nepăsarea e fatală.
Nu i-am acordat atenția pe care o merita deplin din partea mea fără dar și poate. Eu eram cel care trebuia să-i fiu alături pentru totdeauna, nu altcineva. Însă prin comportamentul devastator de care am dat dovadă, am fost izbit în altă direcție- cea a singurătății, căci orice fără ea era singurătate. Doar ea mă putea vindeca, dar ea plecase de mult... I-am cerut niște explicații, nu s-a sfiit să mi le dea și pentru asta am un oarecare respect aparte pentru ea.- Tu chiar nu-ți dai seama cum m-ai tratat? M-ai dat mereu la o parte de lângă tine, m-ai pus pe locul doi în ultima vreme. Nu ți-a păsat, acum te miri că ne-am distanțat? răspunse ea...
Singur printre miile de suflete din orașul meu care simt căldura altei persoane, căldura sufletească de care are nevoie toată lumea, dar zbuciumul singurătății mă trântise la realitate, mă acapara în totalitate- în toată ființa mea. Singurătatea nu este când nu avem pe nimeni, ci când suntem înconjurați de oameni, oameni goi și suflete reci. Chiar și cel mai puternic om pe care vi-l puteți imagina este înfrânt în cele din urmă de timp, de sentimente, de dorințe, de instincte, de singurătate. Și ce fericire iluzorie poate fi mai crudă decât cea în care nu te mai simți singur în pustiu?! Am învățat cu timpul să îmbrațișez când sufletul îmi spune și să iubesc necondiționat, dacă mai contează...
Autori: Roly Rolly Mirela Granger
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu